Cum distruge psihic o femeie o altă femeie

Astea sunt lucruri despre care ar trebui să vorbim în şoaptă, prin unghere ferite, după ce am privit bine în jur şi ne-am asigurat că nu suntem urmăriți.

Ştiința nu cred că se încumetă să cerceteze acest abis, format din miliardele de doze letale de venin pe care şi le transmit zilnic femeile, cu zâmbetul pe buze.

Ñothing personal, just ă mică răutatea. Şi, de cele mai multe ori, nici nu contează de ce.

Bărbații rezolvă mai simplu între ei, cu pumni în cap, clacsoane şi picioare în gură, sau întorc privirea şi cercetează găurile negre din univers. Mai degrabă înfruntă ploi de meteoriți, decât să rişte un nor de poşete în cap şi tocuri în rotulă.

Am auzit această mică întâmplare demnă de Arta Războiului, acest măcel de self-esteem, petrecut sub privirile nebănuitoare ale clienților voioşi dintr-un restaurant plin.

O femeie o recunoaşte pe alta şi se opreşte să o salute, în drum spre o altă masă de cunoscuți. Zâmbet dulce, se pupă cum se pupă ele cald, deşi s-ar sugruma.

Cum spune bullshitul modern, de tip Oprah, positive thoughts generate positive realities (citiți un text micheteau aici).

Se măsoară din cap până în oja de jos şi începe preludiul carnajului psihologic. Atacatoarea nu îi dă nici o şansă celei pe care a ridicat-o de la masă.

“Vai, dar ce bine arăți! Oare noi de ce nu mai vorbim? Ar trebui neapărat să ieşim într-o zi, nu-i aşa?!” Victima renunță la vigilență şi aprobă inocent urgența revederii, în timp ce degetele călaului se mişcă admirativ-absent pe trupul ei, dinspre guler înspre mânecuță, pregătind lovitura de grație.

“Şi ce frumoasă e rochița asta. De fiecare dată când te-am mai văzut prin oraş erai îmbrăcată tot în ea. Te puuup!”

Generic final. Mozart – Requiem. (Dies irae)