supa de pietre

Am redescoperit o poveste-parabolă care îmi place foarte tare şi se potriveşte bine în contextul general. Am mai citit-o de câteva ori, dar am uitat-o şi am regăsit-o acum în Cooked, de Michael Pollan.

Cică nişte drumeți ajung înainte de căderea serii într-un târg îndepărtat. Erau săraci şi tot ce aveau la ei era un tuci. Se roagă de târgoveți pentru ceva de mâncare, dar nu primesc nimic. Aşa că se aşează în piațeta centrală, fac un foc, umplu tuciul cu apă, aşează o piatră în el şi aşteaptă.

Apare şi primul curios care îi întreabă ce fac.

Supă de piatră, răspunde unul din străini. E foarte bună, o să vedeți mai încolo, dar ar fi şi mai bună dacă ați aduce câte ceva, să o îmbogățim. Vestea începe să alerge de colo-colo, aşa că unul se întoarce cu două fire de pătrunjel, altul cu nişte coji de cartofi, unul cu un os, mai un morcov şi tot aşa, până ce apa chioară se îndeseşte şi se transformă într-o zeamă gustoasă şi hrănitoare. Miracolul începea să prindă ființă.

Toți cei care contribuiseră au aşteptat să guste mai întâi unul din bătrânii respectați ai comunității.

Şi după ce a plescăit nițel, înțeleptul a grăit aşa către străini:

Astăzi ne-ați făcut cel mai mare dar şi ne-ați dezvăluit un mare secret. Recunoştința noastră nu va fi niciodată îndeajuns.

Ne-ați învățat să facem supă din pietre.

(foto: instalație de Mircea Cantor)