Am întrebat în cărticica asta a mea, cu fericirea, dacă știi ce îți dă un grec nervos: măsline kalamăta. Nu am verificat, dar m-am gândit să mai ieșim din molima caramelului sărat. Și că măslinele s-ar potrivi bine cu migdalele. Și așa am lucrat la acest proiect de mic dejun dulce-sărat.
Prietena mea, Valentina, de la Grain trip mi-a copt o pîine cu aluat de brioșă, că i-am povestit că vreau să încerc o idee în genul ăsta. După ce am tîrît prada în vizuină, am pus niște smochine în apă călduță și mi-am făcut următoarea gustărică.
Ce ne trebie
75 g smochine deshidratate, mărunțite
125 g măsline kalamata, fără sîmburi
2 lingurițe de capere, clătite și scurse
un pic de unt sau ulei de măsline
emmental feliat cu economul de legume
ierburi aromate: pătrunjel, cimbru, chives
pîine bună, eu am folosit brioșă
un pic de suc de lămîie
iaurt gras, acrișor, bătut un pic cu furculița
migdale și alune
sare, piper proaspăt rîșnit
Cum procedăm
Lăsăm smochinele în apă călduță 10-15 minute. Le scurgem și le mărunțim neatent.
Punem într-un blender măslinele, caperele, smochinele, untul sau uleiul, ierburile aromate, suc de lămîie. Dăm cîteva ture, cît să se amestece, dar să se vadă ce au fost. Și ce-au ajuns.
Prăjim felii de pîine, cu migdale și alune în tigaie
Mai aruncăm niște aromate in pastă și începem treaba. Așezăm feliile de brânză și niște pastă între ele. Mai trîntim și iaurt din loc în loc, frunze, migdale și alune zdrobite. După cum ne indică pluralul povestirii, lucrăm deja ca o echipă.
Kestia e că mi-am făcut o cafea Variations Nordic Almond Cake. Vorbisem despre ea cu specialistul în pairing de la Nespresso și mi-a zis că ar merge cu ceva dulce. Și pentru că eu nu mă înnebunesc după dulciuri și tot aveam cafeaua și măslinele, am gustat din amîndouă și am zis că iese o aroganță mică. Cafeaua miroase ca o prăjitură, a vanilie și un pic a frișcă din aia bună. Chiar are un aer festiv, de vacanță. Eu am făcut un cappuccino și am fost foarte mulțumit de derapajul controlat spre gustul sărat. Oricum el este atenuat și de dulceața brânzei și iaurt, pe lîngă condimentele din pasta senzuală și pîinea cu aer de cozonac uitat la soare.
Cred că o să vă placă tare ideea asta și vreau să fiu primul care vă urează:
Cred că nu m-am opus foarte tare să devin bucătar, pentru că văd într-o farfurie pusă în fața cuiva cel mai diafan gest de tandrețe și grijă. Nu știu cît de psihanalizabil e acest model de percepție, dar e clar că am luat ceva de la ai mei.
Dacă e ceva ce se poate spune sigur despre noi, e că suntem (mai degrabă am fost) produsele unei civilizații construite în jurul mesei. Și în jurul locomotivei, de unde primeam pachetul de acasă, în studenție.
Mi-a povestit ieri în emisiune prietena mea, etnoloaga Laura Jiga Iliescu, că în vremea sărbătorilor de iarnă, unii țărani întindeau masa de Crăciun și o strângeau abia după Bobotează. Tot timpul era ceva pe ea, se gătea și se întindea, funcționa ca un coș al abundenței și aștepta oamenii să se adune.
Cred că dacă mă gândesc la iubirea părinților, e greu să o despart de mîncare. Încă mă gîndesc uneori sîmbăta, și rîd și mă emoționez ca un prost, că va rămîne mereu pentru mine ziua în care mama făcea chifteluțe. Mereu mă ardeam cu prima, apoi mama își lăsa șorțul în bucătărie și ne uitam cu toții la un serial tîmpit.
Îmi e dor de omleta cu roșii făcută de tatăl meu și de prăjitura lui cu vișine, de felul în care ne jucam la micul dejun și înmuiam covrigi uscați sau biscuiți Popular în lapte și așteptam să se umfle, ca să obținem porcușori. Și de privirea lui, cînd aștepta să mă trezesc dimineața și mă mângîia pe frunte și spunea: trezește-te, puturosule, iar eu mă întindeam și spuneam, de la înălțimea celol tlei ani ai mei: sunt un putuos!
Sunt condiționat de toate astea și m-am tot gândit la ele, în timp ce stăteam în trafic și mă uitam la purtătorii de obiecte multe din jurul meu. Nu cred că se compară vreun cadou cu momentul în care le-am gătit alor mei prima dată, la restaurant, și după aceea.
Și, de fapt, cred că m-a sensibilizat foarte tare invitația prietenilor mei de la Pain Plaisir de a scrie despre acest element subtil al iubirii și generozității. Treceam azi pe Moșilor, aproape de Obor, și m-a pocnit revelația că ultima dată cînd am mîncat un sandviș făcut de mama a fost acum 30 de ani, în aceste zile,
Venisem la pregătire pentru facultate și am rămas aici pe timpul Revoluției, până după Anul Nou. Ieșisem de la meditația la franceză și am scos din tașcă sandvișul făcut de mama. Nu mai știu ce conținea, în afară de un singur lucru, cel care îmi plăcea la nebunie de fiecare dată, pentru că mi se părea misterios. Punea un ou cleios în sandviș și de fiecare dată cînd mușcam, deși trecuseră multe ore de când plecasem, gălbenușul era mereu cald.
Nu găsesc nici acum o metaforă mai potrivită pentru dragoste.
Povestea e inspirată de îndemnul #HaiLaMasă, inițiat de Pain Plaisir
Bonjurică. Nu am să vă țin mult, că aveți un pic de treabă. Ce vreau să subliniez, e că unul din cuvintele care ar putea aduce pace mondială și interioară e GOGOȘELE. Dacă strigi asta deasupra unor oameni care se ceartă, o să vezi cum gălăgia se stinge și ei vin agale către platoași. Celălalt cuvânt e COSTIȚĂ. Gata cu vrăjeala, la triabă!
Ce ne trebuie
Pentru aluat
250 g făină cernută
5 g sare
40 g unt topit
350 ml apă minerală
2 albușuri bătute spumă
un pic de rom
Pentru mere și gogoșele
8 mere verzi sau Renet, alea de diabetici, cum scrie prin piață – acre, pe scurt
50 g zacăr pudră
5 linguri de rom
ulei de prăjeală
aluatul
zahăr tos, pentru efecte speciale
un pic de je ne sais pas quoi
Cum procedăm
Pentru aluat
Făina și sare într-un bol, incorporăm untul. Umezim treptat cu apa minerală. Aghesmuim cu romul. Nu se frământă, doar se omogenizează. Îl lăsăm să stea juma de oră. Putem folosi si un pic de drojdie, dacă e. Dar nu vă bateți capul.
Unii pun zahăr în aluat. Eu zic că nu au Dumnezeu. Alții folosesc bere. Sfătuiți-vă cu duhovnicul și vedeți ce cale alegeți. Albușurile se incorporează înainte să începeți prăjeala. Asta a zis-o Bob Marley, parcă.
Pentru mere
Curățăm merele cu aparatul ĂLA. Apoi, le decojim. Le tăiem în felii de 7 cm. Le punem în ceva, într-un vas, dar mai degrabă într-o pungă de bucătărie ca să stea cu zahăr și rom și să se nuanțeze, să devină o versiune mai bună a lor, cum spune doamna doctor psiholog.
Se încălzește uleiul.
Merele se scot de la macerat și se scurg bine. Se scufundă în aluat și se aruncă în ulei. Se prăjesc pînă devin aurii peste tot. Se scot pe hîrtie absorbantă. Dacă vreți, le puteți pudra cu zahăr. Eu le-am presărat zahăr tos și le-am ars un pic cu lampa. Dar se poate obține același efect, dacă le țineți un pic în cuptorul bine încins. În mod ideal, ar trebui rase pe loc. Dar se pot ține și pentru mai tîrziu, adică pentru micul dejun de mîine.
Eu zic că veți face o figură frumoasă și o să mă pomeniți, chiar și cu gura plină. Nu se va înțelege bine ce spuneți. Poate că e cît de cît impecabil. Sau poate că atît s-a putut. În orice caz, eu vă pup pe chakre, să gătiți bine și atât de necesarul
Nu știu ce poate fi mai bun decît oul în cănuță, pentru un copil de orice vârstă. Dar cu timpul se nasc așteptări. De-aia m-am gândit la o versiune pentru adulți. Și începe fix așa.
Ce ne trebuie
ouă
sparanghel
chorizo
unt
cănuță
burrata sau o brînză cremoasă și dulce
pîine bună
parmezan ras
suc de lămîie
ierburi aromatice, dacă e
Cum procedăm
Scoatem untul din frigider și îl mărunțim pe o farfurie.
Încălzim cuptorul la 180 Celsius. Mărunțim cîrnatul uscat, dar cu milă.
Cînd e gata temperatura, aruncăm bucățile într-o tigaie și le lăsăm la cuptor 10 minute, sau pînă se rumenesc bine și se usucă. Le scoatem pe hârtie absorbantă.
Punem apă cu sare la fiert și pregătim un vas cu apă și gheață. Fierbem sparanghelul un pic, îl scoatem la răcit, scurgem, punem deoparte, îl stropim cu suc de lămîie.
Ungem felii de paine cu unt, tăiem soldăței grași.
Radem parmezan, tăvălim partea unsă prin el. Punem în tigaie la prăjit, până se topește bunătatea.
Fierbem ouăle cleioase. Le decojim, firesc, întâia alegere.
Dădem drumul la espressor.
Aici e o situație. Posibil să nu aveți torță (lampă) de bucătărie. Puteți pune burrata în cuptor la salamandră (adică arzătorul din partea de sus). Dacă nu, o frigeți în tigaie și gata. Sau nu o mai caramelizați și o lăsați la temperatura camerei, să își dea ochii peste cap.
Punem oul în cănuță, îl mărunțim și adăugăm untul peste el. Amestecăm. Punem și burrata, cârnatul, sparanghelul, pâinea prăjită. Ierburi aromate, ce simțiți că vă face bine la minteplines. (mindfulness românesc) După ce faceți poza de insta, puteți amesteca toate astea, până se transformă într-o compoziție cremoasă și hăpăiți ca niște căprioare carnivore.
Când am ajuns în Florența, nu știam cât de puternice pot fi orașele în arta seducției. Trăisem o pasiune superficială pentru Praga, pornită din cărți și povești cu alchimiști, dar s-a stins relativ repede. Cam după ce am nu am mai găsit nimic din spiritul lui Hasek, dar nici din Meyrink. Și când am fost întrebat de doi muzicanți moldoveni clandestini, într-o noapte ploioasă pe podul Carol, cît ar face ei pînă în Brazilia, dacă ar lua autobuzul.
Am citit acum mult timp despre efectul pe care îl pot avea orașele asupra minții și sufletului călătorilor. Am aflat despre efectul Ierusalimului și crizele mistice, viziunile și frământările pe care le naște subit uneori, acolo unde găsește un teren fragil, și cum nu se vindecă decît prin îndepărtare. De fapt, Ierusalimul se comporta, alături de New Orleans, ca un punct de teleportare pentru destinele unor privitori. Erau gaura de iepure din Alice in Wonderland, locul de trecere către o existență total diferită.
Pe de o parte era calea credinței, la polul opus iluzia libertății absolute, pe care turiștii, mai ales nordici europeni, o găseau la un bar de jazz, la un colț de stradă. Dansau pe mese cu un pahar de bourbon în mînă, aproape ca o horă a hasizilor cu flăcări sub tălpi, și dispăreau apoi pentru totdeauna din vieților lor de pînă atunci. Mi s-a părut fascinant și am ținut deoparte gândul că orașul poate fi o ființă vie, un egregor, un monstru adormit și leneș, al cărui ochi drept clipește câteodată de sub un morman de frunze iar noi vedem acolo doar un vârtej de toamnă. Probabil că tot un italian a vorbit cel mai frumos despre asta și e vorba despre Dino Buzzati.
New Orleans nu e pomenit în observațiile psihiatrilor sau medicilor, dar Firenze, Ierusalim și Paris sunt acolo. Ultimul acționează mai mult asupra japonezilor, care se simt oarecum dezamăgiți că orașul nu arată cum și-l imaginau ei. Din fericire, toate aceste întâmplări sunt puține și nimeni nu are niciun fel de așteptări de la francezi, ceea ce e superok. (Glumăă!)
Dar să ne întoarcem cu mulți ani în urmă, la capătul primei ore de plimbare în Florența, sau după ce l-am văzut pe David ( care nu era chiar așa pitic, totuși). M-am oprit, am făcut un cerc cu privirea peste turiștii enervanți și am spus: eu aici vreau să rămân. Eram copleșit și hipnotizat de frumusețea orașului, trăiam o transă estetică, în care am adăugat apoi fața de masă în carouri și tacămurile julite dintr-o trattoria, vinul, femeile pe bicicletă, cărțile vechi, norii de deasupra râului, zidurile, mirosul intens, atrăgător și respingător, în același timp, sunetul crustei de lasagna sparte cu furculița, ziarele de sub care ieșeau pantofii impecabili ai bărbaților care îl adorau vizibil pe zeul Mastroianni și mirosul cafelei, care face orice loc să devină prietenos și familiar.
Am să revin la Firenze, ca să verific dacă mai sufăr sau nu de Sindromul Stendhal, pentru că așa se numesc palpitațiile și starea de semi-leșin care te cuprind, la fel ca pe cel care a dat nume acestei fandaxii în fața frumuseții născute de mintea și mîinile oamenilor. Și de banii lor, dar asta e altă poveste.
Există sau exista o cafenea divină, în care i-am trimis pe mulți prieteni, într-un fel de joc. Le descriam parcursul până acolo, dar nu le spuneam numele. Locul nu avea două piese de mobilier identice, era plin de cărți și reviste vechi și cred că încă mai simt plăcerea de a mă cufunda într-un fotoliu de catifea verde cu o carte și o cafea alături. Nimeni nu a găsit-o, deși era sau este cît se poate de reală, la fel ca orașul Firenze din inima mea.
Tiramisu, ca și Salata Boeuf, nu se mănâncă. Se îndreaptă.
Ăsta e primul principiu care ne leagă definitiv de frații italieni. Am niște prieteni acolo și mă bucur că sunt bine. De la ei am notat rețeta asta și cred că e un moment bun să luați o pauză și să vă refaceți standardele legate de tiramisu.
Îmi pare tare rău de tot ce se întâmplă în jur și cred că sunt niște șanse ca o mare parte din normalitatea vieții bătrînilor de la care vine rețeta asta să devină firească, la loc. Să ne și bucurăm, nu numai să ne rupem capetele pentru validare.
Forza, Italia!
Și vezi că am redus cantitatea de zahăr din rețeta lui Toni.
Perdonami!
Ce ne trebe
2 gălbenușuri
80 g zahăr
extract de vanilie
400 g mascarpone
70 ml smântână lichidă
lapte, dacă e
300 ml espresso Ispirazione Napoli și Caramel Crème Brûlée, Barrista Creations
Separat, se amestecă, pînă la consistența cremoasă, mascarpone și smântâna lichidă. Se unifică cele două boluri și se folosește lapte, dacă mixul e prea gros.
Se amestecă lichiorul de cafea și espresso.
Se înmoaie discret posmagii. Eu am abuzat un pic, dar nu regret nimic, că am pus și Armagnac.
Scuzați. Crema scuză mijloacele.
Se pun pișcoturile pe străfundurile găletușei în care ascundeți comoara. Se întinde crema, nu se folosesc degetuțele.
NU NE ATINGEM FAȚA, OK?!
Apoi iar pișcoturi, iar cremă, asta e rețeta, EXACT CA ÎN VIAȚĂ!
Presărăm cacao prin strecurătoarea fină, de ceai, ca să zic așa și dăm la rece pentru vreo 3 ore. Are ou crud, deci trebuie rasă repede. Deci, e divină, ca orice are gălbenuș crud.
Finalul e simplu și se descurcă fiecare cum poate. În general, o tavă golită e cel mai frumos compliment. Pentru că merge la fel de bine dimineața, pe genul colazione (singura kestie care mă enervează la italieni, acest mic dejun în care încearcă să îți spună să te duci să mănînci undeva), am zis să mai combin o cafeluță.
În general, o tavă golită e cel mai frumos compliment. Să vă bucurați de rețeta asta și să trimiteți un gînd bun către toate bunicuțele italience, care se bucură să vă vadă cum spălați bine ouăle înainte să le spargeți.
Să aveți grijă de voi și de cei dragi, stați în casă și ziceți Grazie mille!
Pe vremuri, adică acum două săptămâni, ne bucuram că e duminică. Apoi ne întristam, că se face luni. Acum s-a rezolvat. E weekend sau orice zi. Important e să ai mălai. În sfârșit, lumea poate înțelege ce înseamnă bogăția.
Nu trufe albe, nu platină, nu Omega 3 de la somoni de casă. MĂLAI! Sărăcia va fi reanalizată și se va demonstra că banii pot fi folosiți, așa cum făceau și bunicuțele de altădată, pentru investiții în gusturi bune.
Pare mai greu să le împărtășim acum, dar va veni și vremea când ne vom bea din nou cafeaua împreună. Până atunci, stăm acasă și mai ronțăim din provizii. Zilele astea am revenit la gătit și am înțeles din nou de ce am scăpat de depresie devenind bucătar.
Una peste alta, cred că morala acestor zile ne arată că există revelion și fără artificii. Și biscuiți cu mălai. Vă jur că pot crea dependență.
Ce ne trebe
250 g unt dulce (și pentru biscuiți și pentru tavă)
300 g mălai
200 g zahăr tos
100 g făină albă
1 jumătate linguriță
praf de copt
4 ouă, bătute
Zest de la o lămîie rasă
Un poș (poche), hârtie de copt, tavă unsă cu unt
Cum procedăm
Se încălzește cuptorul la 200 grade Celsius. Eu am prefiert mălaiul într-un steamer. Hârtie de copt, cam juma de oră. Sau folosiți mălai pentru mămăliguță rapidă, dacă sunteți foarte descurcăreți și găsiți așa ceva. Aproape imposibil. Dacă faceți asta, îl cerneți. Cerneți și făina și zahărul. Îmi place să simt bobițele de mălai, dar vedeți și voi.
Se amestecă toate ingredientele într-un bol. Se toarnă compoziția într-un poș de patiserie. Se unge o tavă și se acoperă cu hârtie de copt.
Se lasă la rece o juma de oră, măcar.
Se toarnă compoziția din poș, păstrând o distanțare socială între biscuiți, pentru că se umflă mălaiul în ei.
Se coc 15 minute, până devin aurii.
Se lasă la răcit și se pot păstra într-o cutie etanșă, tip izoletă.
Eu îi găsesc perfecți pentru cafea. În primul rând, sunt pufoși și un pic crocanți, pentru că mălaiul se simte, crănțăne un pic între dinți și e de neuitat, la fel ca pupatul unei mătușici care te-a îndopat cu prăjituri în copilărie.
Posibil să pară prea simpli, dar o să îi radeți ca pe semințe, cît sunteți voi de deștepți și oameni cu facultate.
În al doilea rând, nu avem ce discuta, îi faceți și asta e. Au o textură perfectă pentru scufundări în Nespresso Barrista Creations Cocoa Truffle. Lămîia îi ajută să revină mereu la suprafață, oricât de seducătoare va fi aroma boabei de cacao.
Pe de altă parte, cred că au să vă facă o mare bucurie biscuiții ăștia și asta îmi doresc și eu. Nu uitați să împărtășiți lucrurile astea și după ce veți ieși din izolare. Pentru că numai așa veți avea spor la cafeluță.
Ah, salam de biscuiți, rețeta clasică a copilăriei. Pas cu pas puneau gospodinele, mame, bunici, mătuși, vecine în el cacao, rahat, nucă, stafide și esența bună de rom, păstrată în vitrina din sufragerie, pentru ocazii speciale. Ce deliciu cremos și irezistibil, ce amintiri frumoase!
Mama nu îmi făcea salam de biscuiți și nu regret nimic. Paragraful ăsta e pentru SEO.
Cred că salamul de biscuiți e echivalentul pe dulce al salatei boeuf la români. Chiar și așa, echilibrul e greu de găsit și rar găsești un gust bun și o execuție care să nu te facă să simți că ai băut esență de rom după o supradoză de maioneză făcută exclusiv din ulei de motor. Și totuși, cu un mic efort se poate reseta informația deja existentă în ADN și nu ne mai lipim dinții cu rahat industrial.
Din fericire pentru noi, nu suntem chiar buricul pământului și salamul de biscuiți nu a fost inventat de doamna Nela, de la 3, care stă în Galați și stropește cu clor pe ascuns ușa unei asistente medicale de la infecțioase. True story. Putem lăsa internetul să mănânce borhot în continuare și să încercăm o altă variantă.
Pentru început, faceți o investiție în niște ciocolată bună. Vindeți un pic de mălai sau jumătate de plic de drojdie. Veți fi răsplătiți.
200 g unt bun, tăiat cubulețe, la temperatura cameri
60 ml coniac sau rom sau un lichior amărui
2 gălbenușuri
150 g biscuiți petit beurre
60 g migdale coapte și sparte
30 g migdale râșnite
40 g curmale tocate
hârtie de copt, folie alimentară, răbdare și un frigider în care să nu miroasă a leurdă
Cum procedăm
Hidratăm migdalele. Apoi le coacem. Le spargem cu lama cuțitului. Restul, le rîșnim, pentru tăvălirea finală.
Spargem și biscuiții în bucăți inteligibile. Rîșnim cîțiva și îi amestecăm cu migdalele făcute praf.
Aducem niște apă la fiert. Așezăm deasupra ei într-un bol ciocolata, o bucățică de unt și alcoolul. Amestecăm pînă se omogenizează. O dăm la o parte și stă un minut.
Incorporăm gălbenușurile, apoi untul, treptat, pe măsură ce se topește bucățica înaintașă. Punem și restul ingredientelor și lăsăm kestia să se adune, să se recompună, cam ca Sue Ellen din Dallas, după primul pahar de whisky.
Când dă semne de unitate națională, aranjăm compoziția cu o spatulă pe o hîrtie de copt unsă cu un pic de ulei. Rulăm și dăm la rece într-o cutie cât de cât etanșă.
Înainte de a gusta, lăsăm salamul să revină la temperatura camerei, cam o oră. Treaba asta e valabilă și în rest, pentru că riscă să se fărâmițeze, dacă încercați să îl tăiați imediat ce l-ați scos din frigi. Apoi îl rulăm în amestecul de biscuiți și migdale. Puteți pune și fistic, o să dea mai bine pe instagram. Cât e maleabil, puteți să îl mai cizelați în folie alimentară, dacă vă obsedează formele perfecte. Dar merge corectat și în hartie.
După asta, faceți o cafeluță, că destul o viaț-amară!
Mie nu îmi plac dulciurile. Am o slăbiciune pentru ciocolată, însă. Dar cred că a înmuia un desert în cafea din când în când poate fi un obiectiv de viață solid. Eu m-am gândit la Ispirazione Ristretto Italiano, de la Nespresso, făcut după cum îi este numele. Cred că puteți începe cu două doze, e intens, are o cremă numai bună de șters de pe buza de sus, cu mișcarea aceea senzuală din filme, și se luptă destul de erotic cu langoarea salamului de biscuiți. Pe scurt, avem de înfruntat o stare de agregare spirituală onctuos-crocantă, care vă va face să mijiți ochii de plăcere și să întindeți mâna, cu același dramatism de Traviata, actul 4, după încă o felie. Și încă o felie.
Eu zic să luați rețeta asta ca pe un prilej de joacă și improvizație și să umpleți salamul cu toată populația de nucifere și fructe confiate sau macerate în alcool din subconștientul vostru olfactiv-gustativ. Zic că și așa o să mă pomeniți.
Vă pup pe chakre și vă doresc Spor la cafeluță!
P.S. Dacă vă e lene, totuși, completați un formular din ăla, bifați nevoi urgente și dați o fugă la Grain Trip sau comandați de la ei. Au două tipuri de salam de biscuiți cu ciocolată și sunt teribile.
Se topește în gură! Nu există compliment mai mare pentru cineva care ți-a gătit. Teoretic, ne bucurăm de o dispariție, de o lipsă. Acum ai plescăit și nu e.
A încercat și Eminescu faza cu Acum o vezi și nu e, dar se potrivește mai mult pe măsline. E clar că mai trebuie ceva, o dovadă, o fluturare de perdea, un scârțîit de dulap, un dop de spumant care sare din senin.
Sau niște semințe de smochine, care pocnesc a sărbătoare, deși pe limbă e deja pustiu. Cam așa e prăjitura asta. Răspunde la întrebarea tuturor adulților cu ochi roșii, de ziua a șasea:
Ce facem, Răzvan, cu vinul roșu care ne-a rămas de ziua cincea? Păi, faceți asta, coaceți și vă reveniți.
Ce ne trebe
350-400 ml de vin roșu bun
220 g smochine uscate și tăiate mărunt
1 linguriță de scorțișoară
½ linguriță de cuișoare măcinate
1/3 linguriță de nucșoară
120 g unt moale
1 ou bătut
250 g făină integrală
2 lingurițe praf de copt
1 linguriță bicarbonat
Cum procedăm
Încălzim cuptorul la 160 de grade
Tapetăm o formă cu hârtie de copt
Vinul și smochinele se pun la fiert. Se lasă să se umfle un pic fructele, cam 5 minute, apoi se ia de pe foc. Se adaugă scorțișoara și cuișoarele. Se mai lasă la răcit 7-8 minute și se incorporează untul.
Mai stă cam tot atât și se amestecă și oul. Cât să nu se facă direct omletă. Făina se cerne peste praful de copt și bicarbonat și se unește cu compoziția de smochine. Ar trebui să aibă o consistență densă, ca o smântână groasă, de țară.
Eu nu am folosit miere sau zahăr, am mizat pe forța interioară a smochinelor. Am pus și niște curmale, preventiv.
Se toarnă în forma de cuptor și se lasă cam 40 de minute. Verificați interiorul cu o broșetă de lemn, ca să fiți siguri că e coaptă. O lăsați să se răcească în formă, că altfel o faceți praf.
Teoretic, nu are ce să iasă rău, dacă pui la un loc alcool, fructe deshidratate, condimente de vin fiert, făină și ou. Eventual, dacă te chinui mai mult, obții ori o prăjitură grecească, înecată în miere, ori vreun Christmas Pudding.
Orice-ar fi, merge ținută la rece și ciupită încetișor, alături de ceva și mai rece. Un Freddo Delicato, de la Nespresso, de exemplu, în care am lăsat și niște felii de lămîie, ca să treacă timpul mai proaspăt când te distrezi. E bună și când ai musafiri neașteptați, că se face repede, perfectă pentru picnic, ideală pentru recuperat energia în vârf de munte sau la sală. Ce mai, minune, nu alta.
V-am pupat pe chakre și vă doresc mult Spor la cafeluță.
Pe vremuri, la Universitate, era un băiat cu o cutie cu iepurași și te lăsa să îi mîngâi. Era 10 lei mângîiatul, scria pe carton. Cam asta o să faceți și voi cu aceste macaroons. După care o să le mâncați, cum se întâmplă și cu iepurașii de Paști.
Și cum am zis să nu merg atît de jos, încât să fac banana bread, iată-ne aici, dragi prieteni ai cuptiorului. Cocosul de Dăbuleni e pîrguit, e timpul să puneți niște cuburi de gheață la rece și să mă urmăriți în continuare pentru noi rețete.
Am mâncat la Londra mizeria asta de macaroons, că nu sunt din oraș. Și mi-a plăcut, deși nu e ceva cu care să te simți mândru, neapărat, că e pe dependență, cu atât mai mult cu cât e jenant de simplu de făcut.
Ce ne trebe
70 g zahăr pudră sau chiar mai puțin
2 linguri de miere bună
250 g de cocos ras și fulgi (dar mai bine doar ras)
75 ml lapte condensat (eu n-am avut)
3 albușuri bătute cât de cât
Coaja și sucul de la o lămîie mică
½ linguriță esență pură de vanilie
Cum procedăm
Batem albușurile în vasul în care gătim, preferabil unul cu fund gros. Înglobăm zahărul, apoi fulgii de cocos. Praful de sare, mierea, apoi coaja de lămîie și sucul și lăsăm totul la foc domol, amestecând constant, dar continuu.
O ținem tot așa, până când începe să se coloreze discret și se lipește de fundul vasului. Dăm de pe foc și așteptăm să se răcească bine.
Eu sunt la țară și nu am găsit lapte condensat. Am luat și cocos ras și fulgi. Asta înseamnă că macaroons pot să înflorească un pic, dacă nu e suficient de umedă compoziția. Asta s-a și întâmplat și nu mi-a displăcut. E mai aerisită și crocantă toată lucrarea. Vedeți și voi ce cale alegeți
Încingem cuptorul la 150 de grade Celsius. Aranjăm hârtie de copt într-o tavă. Ne trebuie (pentru că suntem o echipă) o lingură de înghețată ca să extragem din compoziție cam 10 mogâldețe din astea.
Le lăsăm la cuptior cam 15 minute, dar stăm geană pe ele, să se coloreze frumos, doar.
Așteptăm să se răcească, înainte să le desprindem de hârtie, că sunt lipicioase, exact ca niște copii mici.
Apoi așteptăm să se facă dimineață și să vină micul dejun de weekend, ca să le combinăm cu un Freddo Intenso, de la Nespresso, că se poate trăi și așa. Dulce – acrișor cu un pic de amărui și spumă de lapte rece poate fi un început fericit de zi.
Recomandarea mea e să le țineți la răcoare, ca să meargă bine cu cafeaua cu gheață și lapte. O să mai vreți, dar asta e. Trebuie să așteptați cântecul cocosului, să o luați de la capăt.
Vă pup pe ceakre și vă doresc spor la cafeluță, ca de obicei.
Sunt în Transilvania, în satul Criț, comuna Bunești, și tocmai am gătit Rendang de vită, o mâncărică picantă, addictive și migăloasă, creată de populația Minangkabau, din regiunea indoneziană a Sumatrei de Vest. Stilul de gătit se numește masakan padang și veți afla mai multe kestii despre el în sezonul 2 al show-ului
Gordon Ramsay: Călător cu gust, difuzat din 23 august, ora 21.00, la National Geographic.
La fel ca Ramsay, care înfruntă în serial rechini albi, valuri de 3 metri, mlaștini periculoase și jungla profundă, am trăit aventuros ca să aduc în vizuina mea galangal, lemongrass, frunze de lime și alte kestii, mai puțin candlenut (cunoscută și ca nucă de kukui),, care se face mai târziu în satele săsești. Am reprodus printre clopotnițe pline de slănină o rețetă pe care o veți descoperi într-unul din episoadele noului sezon al domnului Ramsay.
Aduce cu un curry, dar nu neapărat. Puteți să o faceți și cu pește, dar nimeni nu e perfect. Așa că rămâneți cu mine, pentru o nouă aventură gastronomică. Pentru restul, fiți cu ochii pe Gordon.
Rendang de vită
6 – 8 porții, depinde de cât sunteți de disperați
Ce ne trebe pentru sos
12 șalote, tocate grosier (sau șase cepe roșii, în cazul meu)
6 căței de usturoi, tocați
6 ardei roșii iuți, tocați, pentru usturime medie
2 lingurițe ghimbir tocat
2 linguri galangal tocat
sare, după gust
4 lingurițe de candlenut măcinată, dacă e, dar nu e
2 linguri de piper alb măcinat
1 linguriță de cardamom măcinat
2 linguri de coriandru măcinat
2 linguri de chimen măcinat
½ linguriță de nucșoară măcinată
o bucată de anason stelat de 0,5 cm
1 tulpină de lemongrass (doar mijlocul), tocat mărunt
½ cană de ulei din sâmburi de struguri
½ cană de apă
1 litru de cremă de cocos, conținut de grăsime 24%
2 frunze de turmeric (se poate înlocui cu frunze de dafin dacă nu aveți turmeric în grădină); frunzele pot fi lăsate întregi
2 linguri de turmeric (proaspăt sau uscat); dacă se folosește rădăcină de turmeric, se dă pe răzătoare peste pasta de condimente
4 frunze de lime
Pentru carne
Se păstrează o lingură de chimen, o lingură de coriandru și 1 lingură de piper alb măcinat pentru carnea de vită.
2 linguri de sare
½ cană de ulei din sâmburi de struguri
900 g mușchi de vită, tăiat în bucăți de 5 cm
Cum procedăm
Într-un blender, se adaugă ingredientele pentru pasta de condimente (cu excepția turmericului, frunzelor de lime și cremei de cocos) și se mixează până devine cremoasă.
Într-un wok sau într-o cratiță mare, se adaugă pasta de condimente cu turmericul sau dafinul, frunzele de lime, și se gătește la foc mediu, amestecând constant până începe să emane un parfum plăcut.
Se adaugă crema de cocos și se amestecă. Se aduce la fierbere și se continuă gătirea, amestecând constant astfel încât amestecul să nu se ardă, aproximativ o oră.
Într-un bol, se asezonează mușchiul de vită cu sare, piper, chimen și coriandru. Într-o tigaie separată, se încinge uleiul din sâmburi de struguri și se prăjește carnea pe toate părțile până se caramelizează frumos. Eu am amestecat în carne un fir de praz și o ceapă mică.
Se adaugă carnea în wok și se continuă fierberea, amestecând constant. Sosul trebuie să scadă cam la jumătate.
Se continuă amestecarea până când textura devine precum nisipul umed, cu mare atenție să nu se ardă în ultima etapă, pentru a evita gustul amar.
Când rendangul a ajuns la culoarea corespunzătoare și carnea este fragedă, se ia de pe foc și se împerechează cu orez alb fiert. Dacă sunteți pe tradițional.
Eu am folosit bulgur, în loc de orez. O măsură de bulgur la trei măsuri de apă. L-am prăjit un pic în ulei cu unt, am adăugat apă, sare și piper, am adus la fierbere, am acoperit și am oprit focul. El absoarbe lichidul și se face perfect.
Din motive de improvizație, tigăi împrumutate, un blender suspect, nefolosit de 6 ani, și caracter săsesc, culoarea a virat înspre un verde spanac, dar am fost foarte mulțumit de gust. În mod normal, ar trebui să fie roșu închis, spre dubios. Carnea a fost fragedă, sosul savuros. Dar nu vă pierdeți speranța. Cînd e roșu, așteptăm. Când e verde, traversăm. Dar spiritul lui Gordon a vegheat și invitații mei la masă, responsabilii de Meșendorf 65 și Bike CheckInn Bunești, trăiesc și pot povesti cât de mult le-a plăcut.
Părerea mea e că am gătit în condiții mult mai periculoase decât Gordon Ramsay, pentru că blenderul avea cana spartă și cred că un pic de unsoare din rotor a colorat mai închis sosul, Posibil ca 2014 să fi fost un an bun pentru ulei de rotor, că am lins tot. Dar să nu mai spuneți la nimeni. Âmi cer scuze la domnul chef.
Am glumit!!! Vă explic în post scriptum ce s-a întâmplat.
Am găsit în frigider și niște kefir și mi s-a părut că merge și mai bine așa. Se vede în prima imagine.
Am băut GewurtzTraminer și Sauvignon Blanc de la Tiefenbrunner.
Atât s-a putut, ceea ce vă doresc și vouă. Nu pierdeți serialul. Începe cu Tasmania.
P.S. Așa se distruge un aragaz cu butelie. Am crezut că s-a schimbat culoarea, pentru că am pus carnea în sos cu tot cu niște grăsime din tigaie, care se innegrise un pic, deh. Dar după asta am realizat că am pus niște scorțișoară la final. Așa că m-am prins. Voi să nu faceți așa!
Să guști din farfuria pe care ți-o pregătește un bucătar e, în primul rând, o dovadă de încredere. Nu mă gândesc la valoarea organoleptică aici, nici nu trimit la slujbașii tiranilor de altădată, care verificau dacă nu cumva s-a scăpat și niște otravă în plating. E vorba despre cum te lași în voia unei experiențe, care nu seamănă neapărat cu ce faceți tu sau mama ta acasă.
La fel cum pe munte mulți se duc în sandale, la restaurante de de fine-dining se merge la fel de des cu mintea încălțată în șlapi. Războiul româno-român se mută la masă, degustarea devine aproape o pledoarie a acuzării, sfaturile curg către bucătar și tonul tăios-superior către restul personalului. Starea de armistițiu, pomenită uneori în arhivele ultimelor două războaie mondiale, în momente de sărbătoare, ar trebui să însemne același lucru și pe teren civil. Soldații inamici ies din tranșee cu ce au de mâncare și de băut, se întâlnesc între linii, petrec cât pot și a doua zi își văd de ce făceau înainte.
Valoarea acelor clipe de pace, de firesc, nu are măsură, însă, decât în limbajul poetic, probabil. Într-un fel, cu asta se și ocupă bucătăria, e un omagiu adus clipei și unui gând, pe care îl ștergi definitiv din farfurie cu ultimul dumicat de pâine. Dacă a fost bine, el se așază în straturile memoriei afective la litera B, de la bucurie. Dacă nu, asta e. Se mai întâmplă. Și e bine să nu uităm vorba lui Răzvan Exarhu:
Toți greșim, dar mai ales ceilalți.
Acuma, să vă și zic de la ce m-am luat.
Am fost la cină la KANE, un restaurant care se poziționează în secțiunea Fine dining. Casa are istorie, era o ruină când a început proiectul și acum trăiește o viață nouă și frumușică foc, aș zice eu. A costat o grămadă de bani să ajungă așa cum e, bucătăria e luminoasă, deschisă, echipa e tânără și suferă de un entuziasm suspect pentru greața în care trăim.
Am ales un Menu scurt de degustare cu wine pairing. Există și varianta extinsă, dar era cam mult pentru seară. (Oricum, chiar dacă nu are 200 de pagini, ci doar una, meniul e elaborat cu multă atenție și inspirație iar lista de vinuri vă va fi explicată dezinvolt de un somelier. Adică, găsiți cu siguranță ceva bun de făcut.)
Asta înseamnă că urma să primesc două amuse bouche, un starter la alegere, un fel principal și un desert la alegere. Meniul sună sprințar, dar laborios, și e prietenos și cu lacto-vegetarienii.
Înainte să primesc primele piese, au venit niște gustărele extra-menu. Ele sunt prezentate ușor ceremonios și mi s-a părut amuzant-duioasă seriozitatea tinerilor care vorbeau despre ele. În mod normal, i-ai fi văzut pe un trotuar, cu o șapcă întoarsă și un skateboard alături.
Și de aici începe valoarea demersului, conceptul din bucătărie transformă și spațiul și oamenii și totul funcționează pe un singur acord. Dacă ar fi muzică, genul ăsta de restaurant s-ar putea numi One note samba. Suntem diferiți, dar ne întâlnim pentru un moment în care exersăm perfecțiunea.
Dar să revenim. Întâi a sosit o îmbucătură construită din castravete umplut cu o cremă fină de brânză și acoperit cu icre de păstrăv. Nu neapărat special, dar răcoros și bun pentru trezirea papilelor.
Scuze, de fapt, întâi a venit un gin tonic cu apă infuzată în casă.
Apoi am gustat o tartă micuță, umplută cu o cremă de păstrăv. Delicat, dar cam fără balans. Apoi un pepene galben compresat, cu ceva alcool în structură și cimbru înflorit. Pentru a curăța palatul, facem orice.
Apoi au venit adevăratele amuse bouche. Două tipuri de pâine cu fermentație diferită și două tipuri de unt, unul cu zer și celălalt cu un pic de unt ars și înviorat cu oțet de soc. De aici începe și se termină pentru mine fericirea în bucătărie, pâine cu unt de casă. Mi-a plăcut la nebunie.
Apoi a mai venit un gin tonic. Culmea e că nu am nicio fotografie cu ginul. Atât s-a putut.
Aproape simultan a venit aperitivul, care se numește șăgalnic 48 de ore mai târziu. O farfurie foarte frumoasă, în care primești o salbă de roșioare și dovlecei copți încet, peste care a fost turnat un consomme de tomate și legume, redus 48 de ore. A mai fost ras și un biscuit cu brânză de Horezu, ornat cu o cremă de brânză dulceagă. A fost somptuos, dar delicios.
Aici se poate face o lungă paranteză despre valoarea ingredientelor și migala cu care sunt transformate din ceva bun, în ceva și mai bun. Că e ușor să zici că poți să coci și tu roșii și să pui supă peste ele și să întingi cu telemea. Dar ce am gustat e un fel de plecăciune în fața verii și dărniciei grădinii. Cred că alături am lins un rose bio, de prin Dobrogea. Și îmi amintesc perfect cum am mai cerut un gin tonic.
Felul principal a fost ceva ce găsești rar prin restaurantele noastre. Porumbel, pe care dacă îl gătești bine, poți auzi ovațiile unui stadion, după părerea mea. Și îi rog pe coleguții mei din bucătăria Kane să considere că le-au auzit.
De fapt, era un Wellington de porumbel, făcut din pieptul simbolului păcii, învelit în spanac și apoi foetaj fin, peste care tronau (cam mulți) fulgi de sare bună. Carnea a fost tandră, cum ar spune iubitorii romglezei, demi-glace-ul perfect și sub o carapace de jumătăți de cireșe ușor murate se găsea carnea de pe pulpiță, cel mai probabil confiată comme il faut.
A venit alături un Pinot Noir de la Vinca și am rămas plescăind a satisfacție, ca un aligator plin de misionari.
Desertul a fost o compoziție cu nume latinesc: un sorbet de căpșune, peste care se toarnă un consomme de căpșune, că deh! Mai găsești alături niște gel de lămîie și crumble de ciocolată albă. Bun, cu vin de desert tot românesc, dar am uitat care a fost. De necaz, am mai cerut un gin tonic.
Am stat la taclale cu Răzvan Crișan, care a inițiat acest proiect greu, dar foarte dificil. L-am felicitat pe chef, Cătălin Bejenariu, care are 27 de ani, am făcut foto minut cu echipa din bucătărie, în care l-am revăzut pe un fost concurent Masterchef; apoi am vizitat viitorul spațiu de degustare de vinuri și camera frigiderelor – care e, în sine, un exemplu de bune practici pentru oricine vrea să înțeleagă cam cât e de complicată treaba asta cu gătitul.
Am plătit cu cardul pe care scrie Mastercard. Coincidență? Nu cred! Pentru că am și o bombonică promoțională pentru voi, dacă vreți să îmi urmați recomandarea.
Mai mult ca în alte vremuri, adică acum 6 luni, e mai important și înțelept să folosim cardul pentru plățile noastre de toate zilele. Mastercard are o campanie inspirată de transformarea prin care a trecut viața noastră în ultima jumătate de an. Îndemnul ei spune: „Trăiește noul de neprețuit!”, și atinge tocmai semnificația acestor clipe de seninătate, pe care le merităm după atâta izolare și banana bread.
În perioada 27 iulie – 30 septembrie 2020, consumatorii care achită consumația la KANE folosind un card Mastercard sau Maestro, pot câștiga:
o autorulota pentru vacanțe și experiențe de neprețuit alături de cei apropiați
90 de carduri de cumpărături în valoare de 1.000 de lei fiecare
10.000 de premii constând în acces exclusiv la o serie de piese muzicale și videoclipuri semnate de Smiley și create special pentru campanie și câștigătorii acesteia
Pentru a intra în concurs, participanții trebuie să înscrie valoarea tranzacției, fie prin SMS, la numărul 3725, fie direct pe site-ul campaniei: mastercard.ro/participare.
Iar deținătorii de carduri Mastercard Platinum, World și World Elite au beneficii extra la KANE:
Acces exclusiv la o experiență de Private Dining sau la Chef’s table
Posibilitatea de a lua masa intr-o zona privată a terasei
O serie de complimentary snacks si drinks și altele, că nu zice nimeni că e simplu.
Într-un fel, dincolo de fotografii și o poveste cu mâncare făcută de oameni care își construiesc un drum cu pasiune, am vrut să fac o pledoarie pentru experiențele noi, diferite și cu atât mai prețioase, și pentru deschiderea cu care ar trebui să le întâmpinăm.
Mulțumesc și bravo, KANE. Am să mă întorc, să mă mai răzbun.
Dacă ar exista un monument al lenevelii și desfătării, crema asta de ricotta, cafea și rom ar fi pe soclu. Soclul male, cum spun copiii peltici. Probabil că e cel mai simplu desert din lume, după merele coapte. Dar e și foarte bun, așa că se compensează.
Ce ne trebe
(pentru 4 porții delicate)
250 g ricotta
40 g zahăr pudră
2 linguri jumate de rom bun (sau esență, dacă gustă copiii)
Amestecăm în blender foarte pe scurt brânza, cafeaua rece, romul, zahărul. Dacă le lăsați mai mult de 10 secunde o să obțineți un lichid și nu vreți asta. Consistența trebuie să rămână ca de smântână grasă. Puteți să faceți amestecul și la mână, cu un tel sau furculiță și controlați mai bine consistența.
Puneți compoziția în ceșcuțe sau pahare de sticlă, folie deasupra și apoi odihnă și tratament la frigider, pînă a doua zi.
Când vine vremea micului dejun, scoateți crema de la rece, turnați deasupra un strat de nucă, apoi biscuiți zdrobiți mare, apoi dulceața, cât vă trebuie.
O să simțiți un gust fără pic de greutate, cam cum sunt norii mici pe care îi numărăm vara, pe cerul pustiu și senin. Condimentat și eteric. Nuca și biscuiții îl aduc mai aproape de pământ iar finalul acrișor din dulceață îl face să dispară pe limbă, ca un balon imens de săpun, spart de un nas de copil disperat să îl cuprindă cu totul în brațe.
Combinația asta are nevoie de un contrast și eu l-am găsit în ediția limitată Nespresso Aged Sumatra. Povestea acestei cafele e foarte micheteau. Se învechește sau se maturează în saci lăsați în aer liber, timp de trei ani.
Practic, absoarbe umiditate, apoi o pierde și tot așa, până când obține aceste trăsături aromatice care înseamnă corp mătăsos, aciditate joasă, gust intens de prăjire și la final cacao, un pic de caramel și condimente.
Eu zic că merităm și un pic de răsplată fără multă muncă, nu?
În plus, zilele astea frumoase de toamnă sunt perfecte pentru spor la cafeluță. Să îmi spuneți cum a ieșit.
Fudge e mama și tata tuturor caramelelor. E paradisul plăcerilor zaharoase și interzise. E cea mai mare ninsoare cu fulgi de ciocolată. E călcâiul meu, dar mai ales al lui Ahile. Dacă se consumă moderat, poate funcționa ca un acces instant la tainele universului și timpului, doar să avem grijă să nu rupem tocul ușii cu șoldurile.
Rețeta de aici e una ceva mai cremoasă, deci mult mai seducătoare și periculoasă, pentru că se topește și mai repede pe limbă. Altfel, fudge e un cadou minunat de sărbători, pe care îl puteți pregăti acăsică, la voi în vizuină, și împacheta frumos pentru prietenii cu care sunteți dispuși să îl împărțiți.
Înainte să vă apucați de lucru, citiți bine rețeta și asigurați-vă că aveți tot ce vă trebuie. Radem un Nespresso Festive Limited Edition și ne apucăm de treabă (triabă, pentru ardeleni și bănățeni).
Ce ne trebe
Baza
50 g unt, plus încă un pic pentru uns tava
450 g zahăr Demerara (da, știu, dar nu se mănâncă o tavă, oricum)
115 g fructe confiate, stafide (eu am pus ghimbir, ananas si grapefruit)
Un vas cu apă cu gheață
Un termometru de zahăr sau de bucătărie
Un vas adânc, de fontă, preferabil
Cum procedăm
Pregătim tava. O ungem cu unt și eventual o tapetăm cu hartie de copt.
Punem apă cu gheață într-un bol deschis la culoare sau transparent.
Pregătim termometrul, ne punem șorțul, cântărim toate ingredientele.
Folosim linguri de lemn curate și spatule de silicon.
Punem în vas, la foc mic, untul, cafeaua, laptele, smântâna și amestecăm lent, până se dizolvă zahărul. Compoziția trebuie să fiarbă cu spumă deasupra, dar amestecăm constant, ca să nu se prindă pe fundul vasului.
Când ajunge la 110 grade Celsius e gata. Sau, dacă nu aveți termometru de bucătărie sau de zahăr, puneți un pic de compoziție în vasul cu apă cu gheață și, dacă se adună sub formă sferică, înseamnă că puteți lua vasul de pe foc.
După ce ați oprit focul, amestecați compoziția cu o lingură de lemn, până când devine foarte densă. Pe scurt, zaharul cristalizează. Nu folosiți mixerul, pentru că riscați să vă ardeți. Asta e varianta clasică de fudge.
Știți ce sunet se aude, nu?
Dacă vreți să folosiți și restul ingredientelor, exact când ați oprit focul, puteți adăuga ciocolata și amestecați viguros. Înainte de a obține o consistență vâscoasă și opacă, puteți adăuga nucile și fructele. Eu am folosit ciocolată neagră și roz.
Turnați compoziția în tava pregătită. O lăsați să se răcească și când încă e moale, desenați conturul bucăților cu vârful unui cuțiț bine ascuțit. Când e rece, urmați liniile și tăiați bucăți perfecte, după ce ați scos lucrarea din tavă.
Merge alături de un Nespresso Il Caffe, Festive edition, pentru că gustul amărui, condimentat și cu notele intense de prăjire, subliniază și completează dulceața și parfumul pătratului de fudge. Dar, hai să nu vă învăț eu geometrie, că știți voi mai bine ce figuri vă plac mai tare.
Rețeta asta e doar un punct de plecare pentru noi explorări cu variante de fudge. Să fiți mai buni de sărbători și să împărțiți tava, ca să aveți
De fursecurile cu ciocolată și nuci mă leagă o mulțime de amintiri din copilărie. Nu pot să uit nici primul, nici al doilea Chocolate chip and walnut cookie, în schimb uit mereu al câtelea a fost ultimul. Dar o rețetă de Crăciun scuză mijloacele.
Sărbătorile sunt un prilej bun să adunăm cutii sau borcane frumoase în vizuină, pe care să le umplem cu lucruri bune făcute de noi și să le dăruim apoi. O revin la ideea asta. Să lăsăm vrăjeala și să vedem cum arată un clasic în viață al fursecurilor de hipsteri, revizitat și copt exact cât să facă un cranț de țurțure rupt de un bobârnac.
Senzația că aveți pe limbă un tort cu multe straturi se va instala imediat, fără să vă simțiți ca într-o cofetărie plină de iepurași roz , care se uită cam așa la voi, cu ochii lor sclipitori de la zahăr.
Biscuiții se pot păstra mai mult timp în cutii etanșe, se pot ambala frumos și trimite cadou celor pe care îi îndrăgiți suficient, cât să vă doriți să mai ia in greutate de sărbători.
Fix cât să nu poată face revelionul decît în trening.
Am făcut o șaorma de omletă, de mâncat pe bicicletă. De dietă.
Urmăriți-mă pentru mai multe rime. Pentru că foaia de tortilla rimează cu Brăilia. Pe scurt, am recurs la o soluție de mic dejun care poate fi pus deoparte și pentru mai târziu. Sau de gustare de luat la plimbare. Omletă de goeletă. De fugit de pe planetă. De dat ca ștafetă. Că arat-a lunetă. Și este cochetă. Și cere cafea pe banchetă. Cu etichetă.
Am vrut să spun că puteți să o faceți și seara și să o încălziți dimineața pentru îngerașii flămânzi. Soluții sunt, important e să avem omletă completă. Iar pentru asta avem REȚETĂ! Concretă, dar și vedetă.
Ce ne trebe
Pentru o porție
O foaie de tortilla sau o clătită sau o foaie de șaorma, dar mai bine tortilla
Ungem foaia de tortilla cu muștar și sos iute. Încingem tigaia cu unt și ulei.
Turnăm compoziția de ou. Când se formează omleta, dar rămâne umedă deasupra, așezăm foaia de tortilla, cu partea unsă peste omletă. Apăsăm un pic, să se lipească.
Întoarcem omleta pe partea cu tortilla, cu ajutorul unei ustensile de bucătărie, al cărei nume ne duce înapoi la rime: paleta.
Racleta. Croșeta. Maneta.
Ne mișcăm cu talent și lipim feliile de brânză pe omletă, apoi șunca, ceapa verde. În varianta asta, mi-a plăcut să las ciupercile întregi. Dar voi puteți să le sotați înainte în unt, cu sare și mult piper, dacă vreți. Mie îmi plac și așa, gătite doar în căldura omletei. Pe care o lăsăm să se rumenească un pic și o scoatem pe un fund de lemn sau farfurie.
Acum e momentul in care mai putem adăuga sosuri iuți preferate. Și spanacul bine asezonat cu suc de lime. Așteptăm să se răcească un pic și rulăm foaia, fără să pierdem pe drum umplutura. O ungem cu unt și așteptăm 5 minute. Apoi o tranșăm în porții rezonabile.
Între timp, facem cafeaua și ne gândim ce frumos ar fi fost să călătorim. Spre Buenos Aires, ca să dau un exemplu la întâmplare. Pentru că acolo se bea o cafea care merge perfect, zic eu, cu acest rulou de omletă.
E o gamă nouă și se numește Nespresso World Explorations, inspirată de cultura cafelei din câteva orașe simbol. Varietatea Buenos Aires Lungo e foarte gastronomică, după gustul meu. Un pic dulce, fără note înalte, perfectă pentru o viață plină de complementarități fertile.
E foarte cuminte, miroase doar a cereale. Dar și ca o dimineață însorită, un pic rece, în care pornești la drum. Argentinienii o beau cu lapte și zahăr, eu am lăsat-o în pace și cred că o să vă placă și vouă așa, alături de gustarea asta ca o rachetă, cu omletă. Un cuvânt care se cam repetă.
De fapt, am putea să strigăm ca la un final de filmare, pentru că ăsta e adevărul:
Căpșunele se amestecă într-un vas cu capac cu zahărul, zestul și sucul de lime. Se lasă la rece.
Vasul în care batem frișca se pune în frigider.
Sosul de ciocolată se face și el în avans.
Într-un vas se pun la fiert pe foc mic 150 ml de smântână și ciocolata rasă. Se amestecă până se dizolvă și se lasă la răcit. Când e rece, se face frișca. Se scoate din frigider vasul rece, în care se toarnă 200 ml de smântână rece și 20 g zahăr. Se bat cu mixerul sau cu un tel până începe să se îngroașe. Apoi se mărește viteza, până compoziția devine fină și își dublează volumul. Se amestecă treptat cu o spatulă în sosul de ciocolată și se lasă la rece. Dacă stă mai mult, devine mousse au chocolat.
Clătitele se fac simplu, Ouăle se separă. Albușurile se bat spumă.
Ricotta se mixează cu gălbenușurile, făina, laptele, untul și praful de copt. Când compoziția este fină, se incorporează albușurile. Se lasă să stea un pic. Se topește unt în tigaie, se formează clătite de 10 cm diametru. Se așază pe un platou, cu o bucățică de unt între ele.
Hai, c-a luat-o!
De combinat totul e simplu. O clătită, sos, căpșune, clătită, sos, căpșune. Și la final, sos de căpșune. E ceva între dulce-acrișor și foarte dulce-acrișor.
Eu am zis că merge cu Shanghai Lungo, de la Nespresso World Explorations. E blândă în aciditate, cu note proaspete, fix cum nici nu ne imaginam că se bea în China. Dar se bea. Mie mi-a plăcut și mai tare după ce i-am adăugat un rest de frișcă lichidă, rămasă de la sos.
Dar sos?! Sos nu sună sună puțin adipos, dar maiestuos?! Fabulos dar periculos?!
S-au făcut peste trei ani, de când mă trezesc din nou la 5 ca să merg la radio. Între timp, am băut mii de cești și am convins românii să își ureze: Dimineață binecuvântată și spor la cafeluță! Într-o dimineață normală beau cel puțin o cutie de Nespresso, plus ce mai ciupesc prin oraș, pe la cafenele. Oricum, am ajuns să beau doar din plăcere, nu cred că mai are vreun efect asupra mea. Sunt un fel de Obelix, care căzuse în cazanul cu poțiune magică și nu mai primea nimic înainte de lupte. La începuturile mele în radio, beam cel puțin un litru de cafea în fiecare dimineață. Am reînceput să colecționez nimicuri, adică ziare și broșuri vechi, (în foto) cu sau fără legătură cu pasiunea mea, gastronomia. Eram ironic aici, dar încă mai sunt întrebat de unde vine pasiunea mea pentru fiert oase de vită timp de o zi, de exemplu. Cred că pasiunea e un cuvânt destul de îngust, când vine vorba de ceva care face parte din reflexele tale.
De exemplu, Nespresso, care m-a provocat să scriu despre asta, folosește pasiunea ca element principal în comunicarea acestei ediții speciale, Nespresso Master Origin Nicaragua La Cumplida Refinada la care s-a lucrat trei ani, până să fie lansată. În momentul ăsta, e preferata mea, dar uite cum e obținută: “Boabele de cafea Arabica Marsellesa folosite pentru obținerea acest sortiment Nespresso provin dintr-o plantație situată la altitudini mari din munții din zona Matagalpa și sunt culese manual. Recoltarea cireșelor de cafea are loc la maturitate, când gustul dulceag al pulpei este perfect echilibrat. Odată culese, acestea sunt stropite cu drojdie naturală și lăsate la fermentat pentru 72 de ore. Drojdia este eliminată în procesul de înlăturare a pulpei cireșelor de cafea și prin prăjire, însă efectul ei asupra boabelor de cafea determină dezvoltarea unor arome naturale distincte, ce sunt relevate în timpul extracției.”
Cafeaua e prăjită în două etape și m-a convins să o gust espresso, fără lapcie, cum îmi place mie, pentru că e perfect așa. Are o aciditate echilibrată și niște note fructate pe care le simți dezvoltându-se exploziv în post-gust.
Așadar, e vorba și de pasiune, dar și despre cât de meseriaș ești. Trei ani de lucru la o idee înseamnă cel puțin 9000 de ore petrecute în jurul unui singur subiect. Cred că Gladwell avea teoria asta, că ai nevoie de cel puțin 10.000 de ore de exercițiu, ca să treci la următorul nivel. Pasiunea e ceea ce se vede, se aude și se gustă, eventual. Eu nu mă gândesc la asta, doar mai primesc mesaje uneori (sau rezultate de audiență) și aflu că fac bine ce fac, adică le fac bine la cap oamenilor.
Mai ales în ultimul an am înțeles asta, că e foarte important să le mut gândurile ascultătorilor de la vremurile și oamenii mizerabili din jur și să le arăt că se poate privi și altfel. Asta face și o cafea bună, asta face și o farfurie cu mâncare. Oprește un pic timpul sau îl derulează pe repede înainte pînă la ochii care zâmbesc sau la oftatul de plăcere.
Mă uit prin cărticelele și fițuicile astea înșirate pe masă și văd în Fapta bună zilnică niște lecții destul de naive pentru copii, dar atât de firești, în care sunt învățați Crezul arborilor: ei își țin întotdeauna cuvântul, sunt devotați, fac bine animalelor, sunt veseli întotdeauna, lucruri din astea. Pentru mine, reacțiile copiilor la emisiunea Morning Glory sunt mai importante decât cele ale adulților și sunt adevărata validare. Să convingi un copil că ești un partener de joacă serios e cea mai grea încercare pentru un adult. E ca și cum te-ai împrieteni cu șeful haitei de lupi.
Copilul prietenilor mei din Cluj, Gloria și Horia, numitul Carol, a răspuns acum vreo 2 ani la întrebarea Pe cine iubești tu mai mult, pe mami sau pe tati? – Pe Zărvan. Acum îmi spune Răzvan, dar și Exarhu. Ne-am și jucat, dar mă și ascultă dimineața. După aceea, a început să se joace prin casă și să repete obsesiv: De saaabie s-a săvârșiiiit! Acum îi ceartă pe părinți și musafiri cu o altă replică de la emisiune: Păi, dac-ai băut!
Dar cel mai important e că un copil poate defini repede și bine un concept uneori încâlcit, cunoscut ca Pasiune.
Stătea într-o seară pe iarbă și a spus: tati, ziua asta a fost ca la Morning Glory! Cum adică?, a întrebat tati. Adică timpul zboară repede, atunci când te distrezi.
Cam asta e pasiunea pentru mine și vă las cu cel mai frumos nume de cal, din Programul Alergărilor de Cai, din 11 iunie 1926 și din tot Universul Mare.
S-a copt ananasul din curte și nu mai știam ce să fac cu el, că am dat și ultimul alambic din colecție. Așa că am zis să pun niște lapte de cocos la rece și să văd dacă mă vizitează conceptul. Am luat și niște zahăr de cocos și am scos câteva cuburi de gheață și iată cum se face dimineața frumoasă.
REȚETA!!!!
Ce ne trebe
Un ananas nu prea mare, de la țărani. Feliat și cochetat
O cutie de lapte de cocos, pusă la rece cu 24 de ore inainte sau o ora la congelator
Niște fructe ale pasiunii
Un pic de zahăr pudră
Coajă de lime
Pentru sosul de zahăr:
40 g zahăr de cocos (sau ce vreți voi, dar e mai delicat ăsta)
25 ml apă
Un pic de coniac
(nucșoară sau cuișoare, dacă vă plac)
Un praf de sare gustoasă
Cum facem
Amestecăm ingredientele pentru sos și le punem pe foc, până se dizolvă zahărul. Avem două soluții pentru ananas. Una ar fi să încingem cuptorul la 180 de grade Celsius, să punem feliile pe hîrtie de copt și să le ungem cu sos de zahăr din când în când. Cealaltă ar fi să topim niște unt în tigaie și să prăjim ananasul, fără a uita să îl ungem cu același sos de zahăr.
Scoatem doar partea solidă a laptelui de cocos din cutie și o batem cu un tel sau cu mixerul, împreună cu zahăr pudră. Punem spuma într-un poș de patiserie sau la rece. Deschidem câteva passion fruit și scoatem miezul. Radem coajă de lime bio. Montăm feliile de ananas în farfurie, ornăm cu spuma de cocos, turnăm semințele de fructul pasiunii peste și un pic de coajă de lime.
Între timp facem
Cafeaua sau Exotic Coconut Flavour Macchiato Over Ice
Punem cuburile în pahar. Facem spumă rece de lapte. Turnăm 10 ml de sirop în pahar, laptele rece și un espresso de Coconut Flavour over Ice. Eu prefer double shot.
Gustăm desertul și ne bucurăm de ediția Nespresso de vară. Eu am să mă bucur la fel și la iarnă, că am cumpărat multe capsule de cafea din asta, că mi-a plăcut la nebunie. În fond, oricine poate să bea Barista Creations for Ice doar vara. Dar e foarte bine și așa, oricum e ediție limitată, deci fiți pe fază. Aveți acum un final de mic dejun ușor și răcoros, plus multe cafeluțe reci de trecut la carnețel, pentru zile cu polei.
Aș putea să încep cu un clișeu despre pahare aburite și nevoia noastră de răcoare și de mango, dar prefer să îmi aduc aminte de o ploaie frumoasă din Londra și de restaurantul indian unde am și mâncat aproximativ acest kulfi de mango. Nu am stat să reduc laptele cu două treimi, cum se făcea pe vremea lui Buddha. Și nici nu am mango în curte, că l-au tăiat vecinii, ca să pună porumb. Sau porumbel, cum se strigă pe plajă la Costinești.
Așadar, poftiți, foarte rapidă, cât de cât divină și foarte sublim de simplă:
REȚETA!!!!
Ce ne trebe
250 g pulpă de mango, făcută efectiv piure, pilaf, praf
250 ml smântână lichidă
Un pic de lapte cald, în care desfaceți șofran
125 ml lapte condensat
Niște cardamom
Niște nucșoară
Niște fistic
Niște stafide hidratate în coniac, dacă înghețata e pentru adulți
Fructe roșii, acrișoare
Cum facem
Amestecăm ingredientele lichide. Adăugăm cu suspiciune cardamom și nucșoară, gustăm și ne oprim la timp. Nu ar trebui să fie decât ușor dulce.
Pregătim o tavă cu pahare de carton (de cafea), – sau shot-uri sau orice alte pahare care vă plac. Dacă aveți forme de lollipops, nu ezitați. Turnăm compoziția, adăugăm stafide și fistic. Acoperim și lăsăm la congelator cam 5 ore.
Ca să scoatem înghețata din forme, le lăsăm puțin într-un vas cu apă caldă.
Le putem tăvăli prin fistic și merg bine cu afine, coacăze, căpșune, zmeură, chiar și vișine. Because the table is crying, facem și
Punem cuburile în pahar. Turnăm un shot de espresso. Turnăm spumă rece de lapte și lăsăm și niște lime să cadă în slow motion în pahar.
Cădem poetic pe gânduri, ca pentru o fotografie spontan regizată pe Instagram. Mai luăm o gură de cafeluță, mai o linguriță de înghețată și uite-așa ne prinde toamna cea roditoare.
Eventual vă apucați să vă căutați lingurița pereche. Eu am găsit-o la anticuri. E puțin strîmbă, a fost lucrată într-un atelier din Sighișoara și poartă monograma lui Theodor Aman. Da, pictorul.
